Nebunul si inteleptul

Inteleptul c-un nebun

Se-ntalnira pe un drum.

Dupa ce s-au salutat,

Gura prostului de-ndat’

Se deschise ca sa spuna

Cate-n stele si in luna.

Inteleptul asculta

Si din cap mai clatina,

Ochii mari isi bulbuca,

Cand prostia-i auzea.

Buna-i vorba romaneasca

(Cine-a spus-o sa traiasca!):

“Prostul nu e prost destul

Pana nu e si fudul”.

Tot asa nebunul nostru,

Ca si calul, de capastru

Fu purtat de-a sa mandrie,

Fara ca macar sa stie;

Si-ncepu a se lauda

Cu averea ce-o avea :

O bucata de pamant,

O icoana-a unui sfant,

O sluga si patru oi,

Si-un car tras niste boi.

Dar la cap de drum deodat’

Se ivi pe neasteptat

O casa ca un palat

Si curand prostu-a aflat

Ca-nteleptu-era-mparat.

Si-acuma, la plecare,

Cu coada-ntre picioare

Prostul isi ceru iertare,

Rusinat de-a sa purtare.

Balan Daniela, clasa a VII-a, Scoala Waldorf Braila