Pahiliteratura: Prostul

Era un prost. Nu un mare prost...era un prost pur şi simplu. De când se ştia era aşa. Nu ştiuse niciodată mai nimic şi nici nu incercase vreodată să afle ceva. Aşa cum spuneam, era un prost.
Vedea că unii zâmbesc atunci când trec pe langă el. Credea că îi zâmbesc pur şi simplu. Uneori lua câte una dupa ceafa. Îl cam durea ceafa ce-i drept.
Se dezobişnuise de numele lui...uneori avea nevoie de câteva clipe bune ca să şi-l amintească. N'avea nevoie de nume. "Prostule", aşa îl strigau toţi şi n'avea nimic împotrivă.
Era fericit în felul lui. Se bucura de fiecare "prostule" pe care'l auzea. Işi amintea bine o zi în care nimeni nu'l băgase in seamă...ce trist a mai fost...A doua zi cineva l-a strigat dintr-o curte.."Prostulee"..s-a bucurat şi-a alergat aproape fericit pâna la gard. A luat punga cu d'ale gurii şi s-a aşezat lânga un pom. O ţinea la piept şi se uita fericit la cei care treceau pe stradă. Noaptea l-a prins acolo, ghemuit.
A trecut dincolo fără să ştie...era doar un prost.